„O picatura de ajutor într-o mare de suferinta”
Pe 12 ianuarie 2010, capitala statului Haiti, Port-au-Prince, a plonjat în haos si disperare în urma unui cutremur cu magnitudinea de 7,0 pe scara Richter. A fost cel mai puternic seism care a lovit aceasta tara, cea mai saraca a continentul american, în ultimii 200 de ani. Conform estimarilor guvernului haitian, numarul victimelor se situeaza între 217,000 si 230,000, iar cel al ranitilor la 300,000. Comunitatea internationala s-a mobilizat, trimitând ajutoare, strângând fonduri, facând apel la medici, infirmiere, pompieri pentru a se deplasa la fata locului. Printre acesti voluntari s-a aflat si un doctor român din Montreal, un nume cunoscut de multi în comunitatea noastra: Dr. Alexandru Nicolescu-Zinca. Pâna sa vina în Canada, în 1985, el a lucrat ca medic la Paltin, în Vrancea. Între 1991 si 1997 s-a aflat la urgenta si reanimarea spitalului din Buckingham (în regiunea Outaouais), iar din 1997 este medic la Spitalul Evreiesc din Montreal, la CLCS Côte-des-Neiges si seful clinicilor din reteaua Diamant, care functioneaza ca o extindere-anexa a Spitalelor Saint Mary si Evreiesc. Între 16 februarie si 3 martie 2010, dr. Zinca s-a aflat în capitala haitiana ca medic voluntar, si, odata întors la Montreal, a avut amabilitatea de a ne acorda acest interviu.
Simona Pogonat, Accent Montreal: Ce te-a determinat sa mergi în Haiti? Cum s-a întâmplat plecarea ta?
Dr. Alexandru Nicolescu-Zinca: Am fost solicitat de CECI (Centre canadien d'étude et de coopération internationale) pentru misiunea sa în Haiti. N-am ezitat sa iau decizia de a merge la Port-au-Prince, mai cu seama stiind ce oribilitati si dezastre sanitare - epidemii, plagi infectate, fracturi înca netratate, amputari prost facute, în graba dezastrului, socuri psihologice - se produc în astfel de situatii de criza. A-mi aduce contributia la ameliorarea acestei situatii face parte din juramântul hippocratic depus la începutul profesiei mele si de care voi fi legat atât cât voi trai. Intuitia si simtul clinic solid sunt si ramân baza unui bun medic si acestea au fost valorile care au primat pentru a face parte din aceasta misiune CECI.
SP: CECI este o organizatie care s-a implantat în Haiti din 1971 si înca de a doua zi dupa cutremur a început munca de întrajutorare, coordonând echipele de medici, infirmiere si benevoli. Echipa din care ai facut tu parte cum a fost organizata, din cine a fost compusa?
Dr. ANZ: Echipa noastra a lucrat la Spitalul Adventist Diquini din Port-au-Prince. Am fost cinci medici: un obstetrician, un pediatru, un internist, un ortopedist si eu la urgenta. De asemenea, am avut cu noi sase infirmiere din diferite spitale din Montreal si, lucru de mare ajutor, toate de origine haitiana. Am avut în echipa si doua asistente sociale cu un rol bine gândit. Au avut mult de lucru - zeci de mii de familii dezbinate, case la pamânt, oameni în strada, fara lumina, în totala nesiguranta fizica, socuri post decese…aproape ca nu exista vreun cetatean al orasului care sa nu fi pierdut o ruda, sot, sotie, copil! Groaznic!
SP: Cum ai gasit realitatea pe teren, la fata locului, fata de ce ti-ai imaginat?
Dr. ANZ: Conditiile de lucru? În corturi. Materiale? Mai mult lipsa. Am adus cu noi o serie de materiale, mai cu seama medicamente - antibiotice, antalgice, morfina. Toti din echipa am plecat spre Haiti cu câte doua-trei valize pline de medicamente. Fiind un zbor afectat de guvernul canadian, am avut dreptul fiecare la aproximativ 100 de kg. si totusi, totul ne lipsea: nu tu un ECG, de ultrasunet ce sa mai vorbim… Aveam la dispozitie un aparat Roentgen de raze X de pe vremea celui de-al Doilea Razboi Mondial, cu filme foarte greu de interpretat deoarece erau probabil contemporane cu aparatul si la citire parca erau mâncate de molii! Sincer, imaginile surprinse în fotografii si în reportajele difuzate televizor nu sunt decât vârful icebergului.
SP: Concret, descrie-ne realitatea ta de medic voluntar în Haiti.
Dr. ANZ: Lucram sub paza militara deoarece a iesi din camp era periculos, multa violenta si rapiri. Oamenii sunt disperati, socati, lupta sa supravietuiasca. Nu exista lege sau forte de ordine. Noi am stat în Petionville, o suburbie a capitalei, asezata pe o colina. Petionville este locuit de haitieni mai înstariti, însa foarte multe din casele pe care le-am putut vedea zilnic în drumul spre si de la spital nu pareau locuite, erau goale. Americanii au transformat terenul de golf de aici într-un oras de corturi, reusind sa adaposteasca astfel zeci de mii de oameni. Echipa noastra a fost cazata pe terasa unui restaurant, împrejmuita de un zid enorm, si am fost constant paziti de o garda cu pusca-mitraliera.
Scularea era la 5:30 dimineata, drumul pâna la spital dura aproximativ doua ore printre ruinele strazilor din Port-au-Prince. Ce mai ramasese din spital a fost suplinit cu corturi. Într-unul din aceste corturi lucram eu, la urgenta, de la 8 dimineata la 6 seara, non stop, doar cu o mica pauza la prânz pentru un sanvis.
Pe tot parcursul misiunii a fost o colaborare formidabila si un spirit de echipa strasnic de sudat, nu numai între noi canadienii, dar si cu ceilalti medici de la fata locului, caci se mai aflau acolo si echipe din Franta, Médecins sans frontičres, Médecins du Monde, Sapeurs-pompiers, echipe de medici americani, din Mexic, din Republica Dominicana, din Spania. Mergeam în stânga si-n dreapta, lasând un caz mai usor pentru o urgenta aparuta din senin în alt loc al campului, la alta echipa; ne aprovizionam unii de la altii de materiale, bisturie, medicamente. Ne lipseau multe dar ne descurcam si important era pacientul, diagnosticul exact si cazul rezolvat sau cel putin ameliorat.
Frustrarea ramâne însa mare, caci am fost o picatura de ajutor într-o mare de suferinta si dezastru, si parca uitându-ne în urma nici nu s-ar vedea ca am trecut pe acolo. Ramâne doar în amintirea-ti proprie ca ai ajutat, salvat o suferinta, salvat o viata. Dezastrul este inimaginabil si pe buna dreptate ne întrebam cu totii unde-s milioanele de dolari dati ca ajutor? Tot ce am vazut au fost corturi si mâncare, medicamente aduse de noi, dar nicio macara sau masini grele care sa se apuce sa adune mizeria, gunoaiele si molozul. Cladirile sunt toate la pamânt ca-n ziua cutremurului, toate-s gramada jos, cu miasme sufocante.
SP: Pe parcursul acestor 15 zile în care ai lucrat în Haiti, ce moment, ce anume te-a frapat cel mai tare?
Dr. ANZ: Ma întrebi ce m-a socat cel mai mult… Totul! Nu-mi imaginam ca poate exista un dezastru asemanator. Oamenii aceia, de acolo, din nenorocirea aceea, nu au nici macar o idee de ce mijloace putem dispune noi aici, nu numai din punct de vedere medical, dar ca existenta umana si confort. Sunt de o naivitate si sinceritate surprinzatoare. M-a impresionat foarte mult recunostinta pe care ne-au aratat-o. Si la spital, si la terasa-restaurant-resedinta nu mai conteneau sa ne multumeasca, spunând ca D-zeu ne-a trimis; printre altele, haitienii sunt un popor foarte credincios, catolici în mare parte, practicând un crestinism amestecat cu voodoo haitian. În primele zile, un pacient mi-a dat amintire un drapel haitian, de care sunt foarte mândru!
SP: Acum, dupa toata aceasta experienta, ai lua aceeasi decizie de a pleca în Haiti?
Dr. ANZ: Da, acolo am facut adevarata medicina, nu cea în confortul unui birou, bine platit si cu toate mijloacele la îndemâna, care-ti faciliteaza enorm diagnosticul, ba uneori ti-l si scrie automat. Acolo, în Haiti, trebuie sa-ti pui creierul la contributie, sa scoti din ascunzisurile memoriei semne clinice de boala, sa le aplici adecvat si sa cauti si cu ce sa le aplici!
Da, m-as întoarce, dar as avea neaparat nevoie de o mica odihna, nu numai fizica, dar si psihica. Ma simt de parca m-as fi întors de pe front, în orice caz dintr-un iad, unde din nefericire se afla prea multi oameni nevinovati.
SIMONA POGONAT, Accent Montreal nr. 42
www.accentmontreal.com
Foto: Dr. Alexandru Nicolescu-Zinca, Spitalul Diquini, Port-au-Prince.